ziua 2...

Ziua 2…

Suna alarma. E ora opt. trebuie sa ma duc la munca. La naiba! Si dormeam asa de bine!
Dar, cum nu ma plateste luna, ma trezesc, desi afara vremea era mohorata, ma uit pe geam, zambesc din nou, dar nu stiu cui, ma imbrac mai bussiness decat ieri (azi am o prezentare de facut) si plec cu un mare chef de munca. Si nu e o gluma, chiar aveam.
Dau buna ziua tuturor, ma asez la biroul meu, si incep sa butonez. Imi suna telefonul, nu ma asteptam asa devreme, dar se pare ca imi face ziua mai buna. Era iubitul meu, care e la cateva sute de kilometri de mine.
Azi nu am chef de cafea. Si nici de ceai. Astept sa plec sa intalnire. E planificata de ceva vreme, si ma simt pregatita, nici macar nu ma simt emotionata. Stiu ca ce urmeaza sa fac imi va face mare placere.
Adunam materialele, luam soferul si ne indreptam spre masina. Pacat insa ca cineva a fost foarte amabil si a parcat pe singurul loc ramas liber in toata zona aceea. Era straduta de acces spre cateva locuri de parcare. S-a gandit ca din cele 5 masini parcate acolo nici una n-ar fi vrut sa plece, asa ca a lasat-o pur si simplu…in drum. Ghinionul lui, si al nostru implicit, n-am mai putut iesi. Mi-am zis “ok, opresti, dar…pt 5 min, vii inapoi, te scuzi (si noi l-am fi scuzat, sa zicem ca ar fi uman)” si happy end of the story. Nu o data mi s-a intamplat. Asteptam, in zadar. Nu vine nimeni, claxonam. Tot nimic. Timpul trece, masina sta. prezentarea ma asteapta. Chemam o alt masina sa ne duca. Pe cand am mutat toata harmalaia de materialele, apar doi negrii mititei, foarte lejeri, cu mainile infundate in buzunarele aparent goale, se uita la noi (eram 8 persoane) ca si cum “el ar fi gresit cu ceva?”, si se indreapta fara nici un cuvant spre masina. Doi dintre colegii mei, cu foarte mult bun simt, ii spun ca macar alta data sa nu mai zaboveasca atat de mult, pt ca e neplacut, nu e singurul sofer. “si eu ce vrei sa fac?”. Moment in care ma apropii de el, il fixez si ii spun “macar niste scuze ar merita toti oamenii astia, care stau de mai bine de 30 de minute sa astepte un sofer care se pare ca nu cunoaste regulile nescrise ale sofatului”.se uita la mine, desi consider ca m-am adresat matur si fara a jigni in vreun fel, si sincer ma asteptam la o bruscare din partea dumnealui. Nu m-ar fi surprins. Mormaie ceva, urcand in masina, “nu ma intereseaza, nu e treaba mea, ce vrei sa fac?”. Din pacate, grosolania de care dadea dovada m-a facut sa exprim ceva ce nu regret “sa va fie rusine in primul rand”. Nu stiu ce urma in al doilea, dar in orice caz nu cred ca i-ar fi placut mamei sale. “mersi frumos!”, striga el cu nesimtire dupa mine. “cu maaare placere”, hop si eu. Isi porneste masina si pleaca. Inainte insa, ma mai fixeaza din nou pentru cateva secunde. Ma intreb de ce. Poate am gresit eu cu ceva. Si pleaca. Pe sens unic. In sens invers. Imi dau seama ca acest…”sofer” viseaza…pluteste… si evident, este inconstient. Avusese noroc de data asta ca strada nu era supravegheata de politia rutiera in ziua aceea. Dar oare pana cand va avea noroc? Imi dau seama ca nu e treaba mea…
Am plecat. Tremuram. Simteam ca dupa o chestie de genul asta, voi da gres la prezentare. Culmea, ajunsa acolo, parca starea pe care o aveam inainte s-a schimbat intr-un sentiment placut, si gandindu-ma la ce va urma sa fac si sa prezint, ma simteam din ce in ce mai bine. Bate gongul, ora 11, incepe prezentarea. Spre surprinderea mea, si din experientele anterioare, e ca intr-o clasa indisciplinata de la liceu. Fiecare vorbeste cu fiecare, atentie nu exista, vorbesti in van, nu te asculta nimeni. M-a cuprins un sentiment si mai placut cand am vazut ca fiecare din cei prezenti acolo era complet prezent, si fizic si psihic, la ceea ce se intampla in acea sala, iar prezentarea mea a devenit una interactiva, pana la finele programului, cand toata lumea ne-a felicitat si ni s-a transmis ca mai suntem asteptati si cu alte ocazii.
In drum spre serviciu, primesc felicitari de la colegii cu care am participat. “multumesc, este meritul intregii echipe”.
Ajunsa la serviciu, mai trebaluiesc una alta prin sistem, clienti… ora 17-sedinta. Discutam una alta, evident targete…nimic anormal.
Termin sedinta, ma indrept spre casa.
Si ce-i mai frumos abia acum incepe…
Dau drumul la apa in vana, pregatesc un ceai (azi nu bausem; imi suna din nou telefonul, raspund cu aceeasi bucurie ca de fiecare data, este binenteles, iubitul meu…), iau laptopul si ma surprinde cand vad ca cea mai buna prietena a mea din copilarie imi scrisese. Dupa 5 ani de zile in care nu ne-am mai vazut si nu mai stiam nimic una de cealalta. Am incercat prin diverse metode sa iau legatura cu ea, dar parea ca e plecata in state….nimeni nu stia daca s-a intors, pe unde e…
E la 100 km distanta de mine, asa e de vreun an de zile, se casatoreste, lucreaza…e bine, sanatoasa si abia astept sa ne vedem. Nu stiam care dintre noi trebuie sa raspunda la o intrebare, sau sa puna o intrebare care ii trecea prin minte, era o vraiste totala pe fereastra de mess, pana cand am zis s-o luam cu inceputul, ca n-o sa mai stim cine ce-a intrebat. Si asa am conversat si am mai aflat una alta, intr-o jumatate de ora, dupa care ea se retrage. Are de invatat.
Seara mi se incheie scriind aceste randuri, cu mare emotie si bucurie. Abia astept sa mai vorbim!...