luni, 9 februarie 2009

ziua 4...

A trecut ceva timp de cand n-am mai scris nimic...de fapt, tot atata timp cat de la ultima data cand am luat laptopul in brate. a trecut cel mai plictisitor weekend din viata mea si-i multumesc lui Dumnezeu ca am trecut cu bine peste el. in afara de faptul ca m-am uitat la filme (lista lui schindler vazuta a 7-a oara. dar merita), duminica am scos bicicleta la plimbare (sau ea pe mine) cateva ore. mi-a prins bine, insa cand am revenit la cuib m-a cuprins aceeasi plictiseala...hai sa pun un film, mi-am zis...
deci, am incercat sa fac de toate. am incercat. sper ca cineva sa-mi dea si alte idei in afara de lenevit, bicicleta/role/tenis/baschet/fotbal/handbal, cabana la munte, plimbari, citit, filme, shopping, zoo. Pescuit ar fi mers, dar era vreme urata, iar plimbarile departe de casa sunt costisitoare.
alte idei?? :)

joi, 5 februarie 2009

ziua 3...

...cred ca azi a fost ceva in aer... cred ca n-a fost ziua mea.
aseara ne-am uitat la filme, am baut o bere si ne-am lungit pana dupa miezul noptii la barfe. Somnul a fost odihnitor, as putea spune, dar s-a simtit timpul scurt petrecut pe taramul viselor, asa ca de dimineata m-am trezit cu greu si am sarit din nou in tinuta bussiness (urma si azi o prezentare...). eram bine dispusa, radeam, glumeam...una buna, una rea...eh, c`est la vie! toate trec, vin altele...ce sa-i faci?
cand imi vine vremea sa plec la prezentare, cu acelasi entuziasm ca si in urma cu doua zile, ma pregatesc foarte bine, pentru a avea acelasi succes. era o prezentare pentru cativa omuleti, de varsta a treia, care practicau jocul mintii in fiecare joi. am inteles de la clientul nostru, care ne-a aprobat prezenta la intalnire, ca vor veni in jur de 20 de omuleti. gandindu-ma ca exista o ora anume la care sahistii se intalnesc, mi-am propus ca la ora x sa fie gata prezentarea, cu marja de torelanta, x+1.
Lumea se aduna, incet incet. Unul cate unul. depasim ora propusa pentru inceperea prezentarii, intrucat erau prezenti abia jumatate din cei anuntati. din plictiseala, evident, cum se nimereau cate doi, se asezau la mesele deja pregatite cu tablele de sah, "hai sa jucam o tura, macar". Cand am constientizat ca deja e tarziu si probabil nu va mai veni nimeni, intrerupem amabil partidele de sah si incep prezentarea. initial, toate fetele erau indreptate spre mine. incet, incet, incepand cu capatul din spate al mesei, cate doua fete se aplecau deasupra mesei. interesul scadea, incepea zumzaiala, nimeni nu mai era atent la nimic, se vorbea ca la piata, fiecare cu alte probleme. ca si la scoala insa, cei din "prima banca" sunt mereu atenti. sau aproape. acestia doi insa, chiar erau. poate doar de complezenta. fac semn colegilor mei sa intrerupem prezentarea si sa ne retragem frumos, si eventual sa ne cerem scuze ca "am intrerupt partida de sah", nu ca ar fi intrerupt ei in mod badaran prezentarea mea. poate o fi fost plictisitor, sau poate chiar nu erau interesati. eh, asta e, pana la urma cum o fi fost, a trecut, am incercat...
ajung acasa, ingurgitez ceva rapid, ma asez la laptop...si acum ma gandesc ca as face o baie fierbinte, dupa care as dormi ca un bebelus... maine e vineri!!

marți, 3 februarie 2009

ziua 2...

Ziua 2…

Suna alarma. E ora opt. trebuie sa ma duc la munca. La naiba! Si dormeam asa de bine!
Dar, cum nu ma plateste luna, ma trezesc, desi afara vremea era mohorata, ma uit pe geam, zambesc din nou, dar nu stiu cui, ma imbrac mai bussiness decat ieri (azi am o prezentare de facut) si plec cu un mare chef de munca. Si nu e o gluma, chiar aveam.
Dau buna ziua tuturor, ma asez la biroul meu, si incep sa butonez. Imi suna telefonul, nu ma asteptam asa devreme, dar se pare ca imi face ziua mai buna. Era iubitul meu, care e la cateva sute de kilometri de mine.
Azi nu am chef de cafea. Si nici de ceai. Astept sa plec sa intalnire. E planificata de ceva vreme, si ma simt pregatita, nici macar nu ma simt emotionata. Stiu ca ce urmeaza sa fac imi va face mare placere.
Adunam materialele, luam soferul si ne indreptam spre masina. Pacat insa ca cineva a fost foarte amabil si a parcat pe singurul loc ramas liber in toata zona aceea. Era straduta de acces spre cateva locuri de parcare. S-a gandit ca din cele 5 masini parcate acolo nici una n-ar fi vrut sa plece, asa ca a lasat-o pur si simplu…in drum. Ghinionul lui, si al nostru implicit, n-am mai putut iesi. Mi-am zis “ok, opresti, dar…pt 5 min, vii inapoi, te scuzi (si noi l-am fi scuzat, sa zicem ca ar fi uman)” si happy end of the story. Nu o data mi s-a intamplat. Asteptam, in zadar. Nu vine nimeni, claxonam. Tot nimic. Timpul trece, masina sta. prezentarea ma asteapta. Chemam o alt masina sa ne duca. Pe cand am mutat toata harmalaia de materialele, apar doi negrii mititei, foarte lejeri, cu mainile infundate in buzunarele aparent goale, se uita la noi (eram 8 persoane) ca si cum “el ar fi gresit cu ceva?”, si se indreapta fara nici un cuvant spre masina. Doi dintre colegii mei, cu foarte mult bun simt, ii spun ca macar alta data sa nu mai zaboveasca atat de mult, pt ca e neplacut, nu e singurul sofer. “si eu ce vrei sa fac?”. Moment in care ma apropii de el, il fixez si ii spun “macar niste scuze ar merita toti oamenii astia, care stau de mai bine de 30 de minute sa astepte un sofer care se pare ca nu cunoaste regulile nescrise ale sofatului”.se uita la mine, desi consider ca m-am adresat matur si fara a jigni in vreun fel, si sincer ma asteptam la o bruscare din partea dumnealui. Nu m-ar fi surprins. Mormaie ceva, urcand in masina, “nu ma intereseaza, nu e treaba mea, ce vrei sa fac?”. Din pacate, grosolania de care dadea dovada m-a facut sa exprim ceva ce nu regret “sa va fie rusine in primul rand”. Nu stiu ce urma in al doilea, dar in orice caz nu cred ca i-ar fi placut mamei sale. “mersi frumos!”, striga el cu nesimtire dupa mine. “cu maaare placere”, hop si eu. Isi porneste masina si pleaca. Inainte insa, ma mai fixeaza din nou pentru cateva secunde. Ma intreb de ce. Poate am gresit eu cu ceva. Si pleaca. Pe sens unic. In sens invers. Imi dau seama ca acest…”sofer” viseaza…pluteste… si evident, este inconstient. Avusese noroc de data asta ca strada nu era supravegheata de politia rutiera in ziua aceea. Dar oare pana cand va avea noroc? Imi dau seama ca nu e treaba mea…
Am plecat. Tremuram. Simteam ca dupa o chestie de genul asta, voi da gres la prezentare. Culmea, ajunsa acolo, parca starea pe care o aveam inainte s-a schimbat intr-un sentiment placut, si gandindu-ma la ce va urma sa fac si sa prezint, ma simteam din ce in ce mai bine. Bate gongul, ora 11, incepe prezentarea. Spre surprinderea mea, si din experientele anterioare, e ca intr-o clasa indisciplinata de la liceu. Fiecare vorbeste cu fiecare, atentie nu exista, vorbesti in van, nu te asculta nimeni. M-a cuprins un sentiment si mai placut cand am vazut ca fiecare din cei prezenti acolo era complet prezent, si fizic si psihic, la ceea ce se intampla in acea sala, iar prezentarea mea a devenit una interactiva, pana la finele programului, cand toata lumea ne-a felicitat si ni s-a transmis ca mai suntem asteptati si cu alte ocazii.
In drum spre serviciu, primesc felicitari de la colegii cu care am participat. “multumesc, este meritul intregii echipe”.
Ajunsa la serviciu, mai trebaluiesc una alta prin sistem, clienti… ora 17-sedinta. Discutam una alta, evident targete…nimic anormal.
Termin sedinta, ma indrept spre casa.
Si ce-i mai frumos abia acum incepe…
Dau drumul la apa in vana, pregatesc un ceai (azi nu bausem; imi suna din nou telefonul, raspund cu aceeasi bucurie ca de fiecare data, este binenteles, iubitul meu…), iau laptopul si ma surprinde cand vad ca cea mai buna prietena a mea din copilarie imi scrisese. Dupa 5 ani de zile in care nu ne-am mai vazut si nu mai stiam nimic una de cealalta. Am incercat prin diverse metode sa iau legatura cu ea, dar parea ca e plecata in state….nimeni nu stia daca s-a intors, pe unde e…
E la 100 km distanta de mine, asa e de vreun an de zile, se casatoreste, lucreaza…e bine, sanatoasa si abia astept sa ne vedem. Nu stiam care dintre noi trebuie sa raspunda la o intrebare, sau sa puna o intrebare care ii trecea prin minte, era o vraiste totala pe fereastra de mess, pana cand am zis s-o luam cu inceputul, ca n-o sa mai stim cine ce-a intrebat. Si asa am conversat si am mai aflat una alta, intr-o jumatate de ora, dupa care ea se retrage. Are de invatat.
Seara mi se incheie scriind aceste randuri, cu mare emotie si bucurie. Abia astept sa mai vorbim!...

luni, 2 februarie 2009

i love to...

Imi place…viata. Imi place sa zambesc. Imi place sa cred ca nu merita sa te lasi invins de suparari, un zambet a facut mai mult bine decat un minut de suparare.
Imi place la nebunie sa calatoresc oriunde in lumea asta, si as face-o toata viata, daca as avea posibilitatea. Ador sa simt mirosul primaverii, al vegetatiei care renaste in fiecare martie, as putea privi muntii la infinit, iar daca m-ai intreba de ce, ti-as raspunde sec “imi plac”. Imi place sa alerg cu catelul langa mine, imi place sa stau in ploaie, sau sa plimb bicicleta, si imi face placere cateodata sa trag o tigara, cu aceeasi pofta cu care o faceam in urma cu cateva luni. Imi place libertatea in egala masura in care imi face placere sa impart bucuriile si necazurile cu cineva. Sunt de fel altruista, dar nu ratez cateodata ocazia de a ma gandi si la mine.
Imi place iarna, imi place zapada si partia, iubesc sporturile de iarna si regret ca acest anotimp pleaca in doar 3 luni. Imi place sa practic diverse sporturi, cele pe care deja le-am incercat e clar ca nu mi-au displacut, si sunt mereu deschisa sa invat orice alt sport. Face bine.  Am descoperit ca nu am teama de zbor asa cum credeam, ci din contra chiar imi place sa vad totul de sus.
Imi face placere sa inot cand apa are o temperatura relativ ridicata, imi place sa stau la soare sa prind culoare, pacat insa ca nu prea am rabdare, si chiar daca tenul meu nu ar avea mare nevoie de asta.
Sunt curioasa din fire, dar asta numai din dorinta de a invata cat mai mult si cat mai repede. Mama nu se supara . Imi place viata de noapte, imi face bine o iesire cu prietenii, si nu refuz niciodata o inghetata in toiul verii. Imi place sa socializez cu orice tip de persoana, dar la fel de bine imi fac clipele de solitudine, si incerc sa am parte de ele ori de cate ori simt nevoia. Ma regasesc, ma adun si sunt din nou eu. Bia.
Iar drintre lucrurile pe care le detest se numara primul rand minciuna, falsitatea, prefacatoria, ipocrizia (oare sunt sinonime? ), ignoranta, indiferenta si aroganta atunci cand nu-si au rostul. Incerc sa ma feresc de ele, dar adopt ignoranta si/sau indiferenta la lucrurile pe care nu le vreau in viata mea. Restul cred ca sunt pentru oamenii slabi. Iar eu nu ma consider una.
Am trecut prin si peste multe, am invatat mult mai multe, insa cel mai important e ca nu regret nimic, si cu toate astea, pot totusi sa ma bucur de viata, de fiecare minut, fiecare secunda din ea, sa zambesc si sa fiu tare. Viata e frumoasa!

Ignoranta sau indiferenta?

Ignoranta sau indiferenta?

Traim intr-o lume in care niciodata, nimic nu se intampla. Nimic care sa ne mai surprinda. Nu ti se mai pare anormal ca nebunii sa goneasca pe strazi cu viteze ametitoare provocand inevitabil accidente mortale, nici sa auzi la stirile de la ora 5 despre crime si violuri care mai de care mai socante, nici sa-ti surprinzi copilul de 12 ani fumand sau “tragand” o iarba la coltul blocului, nici ca pustiul tau de 4 ani nu-si mai poate dezlipi ochii de la PC (sau e ofticat ca nu reuseste sa termine world of warcraft), sau ca manualele din care invatau parintii nostri au disparut, fiind inlocuite cu nemuritoarea propozitie “vor invata online”. Atunci de ce ti s-ar parea surprinzator faptul ca vecina/ul sau prietena/ul s-au bagat in viata ta, intr-un fel sau altul?
Pana la urma, cel mai tare doare indiferenta. Si ignoranta. De ce sa te chinui sa intelegi niste lucruri, care cu siguranta nu-ti vor face bine? De ce sa incerci sa citesti printre randuri si sa cauti in substraturi, cand ceva din interiorul tau urla ca nu vrea sa stie, ca ii va face rau?
Cred ca ar trebui sa fim constienti ca nimic nu e roz, ca nu traim in basme, si ar fi ideal ca atunci cand “cazi” sa te ridici si sa mergi mai departe. Eu am invatat asta. Am invatat ca persoana careia ii pasa cel mai mult de tine esti tu insuti. Sa nu astepti nimic de la nimeni, ca sa nu ramai dezamagit. Sa te implici in tot ceea ce faci, dar sa-ti lasi intotdeauna o rezerva de a da inapoi, fara sa regreti. Si chiar daca doare, mergi mai departe, vorba aceea “daca ajungi la o varsta si nu mai poti alerga si nici pasi, ia batul si sprijina-te in el, dar sa nu cazi niciodata”. Si incerc sa respect asta.
Suntem constienti ca oricand, orice se poate intampla. Poti sa iubesti, la fel de bine poti sa ranesti, cu aceeasi intensitate, fie ca reprezinti sexul tare sau faci parte din grupul sexului slab, fie ca o faci constient sau ca nu esti TU in acele momente. Se intampla. Secretul in toata mizeria asta insa este unul singur: fa-o destept.

Avem un sistem de apărare uimitor! Tot ce nu este de folos şi fără valoare trece într-un locuşor numit indiferenţă. Nu mă mai ajută cu nimic, nu mă încălzeşte deci e ca şi cum nu ar mai fi. Este interesant cum totul se transformă. Dar valorile nu sunt la fel pentru toţi, din păcate.
“Nu-mi pasă dacă te gândeşti sau nu la mine, dacă ne mai auzim sau ne vedem prea curând! În mijlocul preocupărilor mele mă aflu chiar eu!” Cam aşa monologhează Indiferenţa!
A fi ignorant nu este acelaşi lucru, deşi iniţial nu se vede vreo diferenţă între cele doua. Când ştii că poţi afla, asimila, aprofunda şi nu vrei să deschizi subiectul, preferi să treacă pe lângă tine, e ca şi cum te-ai lega la ochi şi ai vedea numai ce vrei tu.
O vorba e de aur “ce nu stii nu te doare”. Si e adevarat. 
Numai bine!

ziua 1...

De dimineata ma simteam putin agitata…nelinistita. Desi pot spune ca somnul de azi noapte a fost unul odhinitor. Incerc sa gasesc motivul, dar dau gres. Din nou. Pentru ca nu ma pot gandi decat la unul singur. Acela la care ma gandesc de aproape o luna. Si nu se finalizeaza in nici un fel. Ma intreb oare cat va mai dura…
Fac un dus, sar in tinuta bussines, si ma indrept catre locul de munca. Nu stiu de ce, dar odata intrata in firma, parca imi vine zambetul pe buze. Imi spun in gand ca nimeni nu e de vina pentru starea mea de neliniste, asa ca nu ar trebui sa-mi rasfrang agitatia asupra celorlalti. Zis si facut. Zambesc fiecarui client care intra in banca, ajut orice coleg cu orice are nevoie, si din nou zambesc. Mi se spune ca imi sta bine cand zambesc. Asa ca il afisez ori de cate ori prind ocazia. Si parca ma simt si eu mai bine.
Dintr-o data, un sms imi schimba dispozitia. Parca in bine. Desi, nu sunt linistita pe deplin. Ceva, acolo, marunt, undeva, inca ramane. Dar insist si-mi spun ca nu merita, mai degraba fericesc pe cineva cu zambetul meu. Deja devin dependenta de el.. si imi place.
Ziua decurge cu bune si cu rele, rezolv o problema care ma intristase la un moment dat, iar cele opt ore pentru care sunt platita sa ajut clientii se termina. Vine momentul sa plec acasa. Si plec. Acasa gol, liniste, nimeni nicaieri. Pare pustiu, dar pe de alta parte, cred ca asta cautam si de asta aveam nevoie. Schimb doua vorbe cu mama, si ma apuc de gatit. Ceva light.
Imi suna telefonul. Ma bucur cand aud persoana pe care o iubesc la celalalt capat al firului, aflata in celalalt capat al tarii. Dar nu conteaza, il simt aproape. Si cred ca nu gresesc.
Soseste fratele meu si prietena lui. Dupa ce fac bucataria luna, ma retrag in camera mea, dau drumul la tv si ma apuc de scris. Astept oare ceva? Cred ca nu, decat pe mos ene. Ma simt bine. Relativ.
Si totusi, acel ceva ce ma nelinisteste nu-mi da pace. Si nu stiu daca imi doresc cu adevarat sa stiu ce e. Mi-e frica sa nu fie ceva dureros. Pentru ca asa presimt… dar pana atunci, zambesc in continuare. Pentru ca asa imi sta bine.